România politico-economică e, de mulţi ani, un câmp de bătălie. Interese locale şi nu numai, mai mici sau mai mari, personale sau de grup, economice sau militar-strategice sunt amestecate într-un uriaş cocktail care dă bătăi de cap tuturor. De aceea, politicul românesc e format, structurat şi angajat în general, exclusiv pe un curs sau cursuri de confruntare.
Presa e plină de titluri precum „cutare lider îl atacă pe cutare lider”, „atac fără precedent al lui X la adresa lui Y” etc. Rezultatul îl vedem pe „harta” autostrăzilor din România, în dezastrul din învaţământ şi sănătate, în starea de „sub-înzestrare” a Armatei, în politizarea Justiţiei, în influenţa României în lume, în nivelul de neîncredere al poporului în politicieni, în absenteismul la vot ajuns la cote foarte serioase. Da, ştiu, politica e o luptă, „deci te luptă”, dar eu am convingerea că nu este numai o luptă, ci şi un efort inteligent şi răbdător de construcţie. Sau, altfel spus, o luptă constructivă. Omul politic adevărat, care este şi om de stat, chiar şi atunci când nu are funcţii, temporare prin natura lor, omul politic deci, lucrează cu sabia într-o mână şi mistria în cealaltă. Există la noi un astfel de model? Avem, mai degrabă, un tip de om politic cu câte o bâta în fiecare mână. Din nou, rezultatele se văd pe teren…
1990-1996 a dat la „fier vechi” industria anilor 1980, convenţia anilor 1996-2000 a repudiat politicile celor 4 ani precedenţi, 2000-2004 a aruncat la coş reformele anilor anteriori, 2005 a început cu îngroparea guvernării precedente, USL şi-a propus dărâmarea „regimului” ş.a.m.d.
În opinia mea, discuţia nu e doar teoretică. Cele două abordări au consecinţe practice asupra şanselor de reuşită şi de acceptabilitate a politicilor publice, în ultimă instanţă, asupra vieţii cetăţenilor, inclusiv asupra confortului psihic public sau indicelui general de fericire. Circul şi vacarmul public, unul mai steril decât celălalt, au primit un răspuns tragic şi firesc: România este pe locul doi în clasamentul ţărilor părăsite de propriii cetăţeni, după Siria. Cei care comentează această informaţie susţin că în România nu există război civil. Oare?! Dacă trebuie, de fapt, să decriptăm invers această informaţie. Nu ca un paradox: în România nu există un război civil şi, totuşi, exista o imigraţie în masă. Dacă, de fapt, acest exod voluntar (?) al românilor indică existenţa unui soi de război civil?! Sigur, nu unul clasic, cu miros de praf de puşcă. Mi s-ar putea spune că genul acesta de tensiuni politice există în orice democraţie, din SUA până în Germania. De acord, dar există o mare diferenţă, cetăţenii primesc rodul util al acestor confruntări: politici publice şi servicii publice de calitate. La noi, această confruntare e sterilă.
La modul foarte general, 1990-1996 a dat la „fier vechi” industria anilor 1980, convenţia anilor 1996-2000 a repudiat politicile celor 4 ani precedenţi, 2000-2004 a aruncat la coş reformele anilor anteriori, 2005 a început cu îngroparea guvernării precedente, USL şi-a propus dărâmarea „regimului” ş.a.m.d. Nimeni nu e dispus să continue ceva bun început anterior, nimeni nu e dispus să recunoască adversarului nimic! Fiecare e convins că este bun şi ceilalţi răi, că deţine adevărul absolut, fiecare jură că îşi va termina adversarul. Totul e, evident, declamat pe tonuri sforăitoare şi intransigente! De eleganţă şi fineţe politică ce să mai vorbim?! Te uiţi la discursurile sterpe din Parlament şi îţi dai seama cu câtă precizie confundă unii dârzenia politică cu mitocănia, măreţia cu îngâmfarea, cuvântul şlefuit, semn al unei minţi exersate şi unui suflet generos, cu ghioaga târâtă pe asfalt, semn că politicul nostru nu a ieşit încă din neolitic.
Ce-ar fi dacă politica noastră s-ar face cu sabia la brâu şi două mistrii în mâini?! Măcar pentru o vreme!
Dacă avem 40 de articole perfectibile într-un pachet de legi care numără 5.000, e musai să schimbăm toată legea. Dacă un premier vrea ca o autostradă să treacă obligatoriu printr-un loc, musai să ţinem blocat doi ani tot Masterplanul de transporturi etc. Timp în care, în paranteză fie spus, locotenenţii celor mai mari duşmani se înţeleg de minune în spatele casei, împărţind afaceri cu bani publici. Adică, nici măcar această luptă distructivă nu-i serioasă. E dusă doar cât să se anuleze orice energie şi intenţii constructive.
Ce-ar fi dacă politica noastră s-ar face cu sabia la brâu şi două mistrii în mâini?! Măcar pentru o vreme! Ce ar fi dacă dominanta jocului politic ar fi cooperarea?! Ce ar fi dacă liderii politici cu putere de decizie ar începe să promoveze constructori în loc de bătăuşi?! N-ar fi o dovadă de slăbiciune, ci de înţelepciune. Istoria demonstrează că îţi trebuie mai mult curaj să construieşti, decât să dai cu bâta. Şi, eventual, să fugi după aceea. Conştiinţa cooperării şi energia constructivă ar schimba, de nerecunoscut, în bine, nu doar faţa politicului, ci şi faţa ţării. Pentru asta, omul nostru politic trebuie să abandoneze comportamentul lui Homo Neanderthalensis şi să îmbrăţişeze pe cel al lui Homo Sapiens. Omul de Neanderthal a produs doar o bâtă şi un stilet primitiv. Homo Sapiens a ajuns pe Lună şi a creat ingineria genetică. A bon entendeur, salut!
